La propriu': Gust

Alimentatia mea a fost totdeauna legata strans de obiceiurile familiei. Am preluat naravurile celor care mi-au construit semantica lumii culinare intr-o forma intima si - intr-un moment dat - inseparabila de mine insumi.

A nu se intelege gresit randurile care vor urma. Ele nu fac parte dintr-o insiruire acuzatoare, ci vor a avea valoare constatatorie.

Revenind la cutumele gastonomice al universului meu. E un adevar faptul ca tindem cel mai adesea sa ne definim prin optiunile noastre, indiferent de arealul din care acestea fac parte: sport, vestimentatie, muzica samd. Insa trebuie sa fim atenti la faptul ca o optiune nu reprezinta aproape niciodata un adevar. La fel si cu optiunile culinare.

E clar pentru noi toti ca intre optiunea culinara si gust este o legatura stransa si tocmai despre asta este vorba. Despre o oarecare rezistenta personala, aparuta brusc, impusa spre a fi greu controlabila din zona intima a ceea ce numim identitate. E greu sa renuntam la ceva care ne reprezinta, sau ne creaza schema mentala a reprezentarii de sine.

Pare ca uneori ne complacem in problematici ale identitatii personale pe care tindem sa o definim si astfel: eu sunt Calin si prin ceea ce mananc. Adica, ceea ce eu mananc ma defineste ca si Calin intr-un fel "special", dandu-mi o identitate. Consider ca acesta definitie reprezinta granita intre gust (cu sensul propriu) si Gust (cu sensul impropriu) despre care as dori sa scriu in articolele viitoare.
Drept consecinta, de curand am capatat obiceiul sa investighez chestiunile legate de gust, "la propriu": cum au aparut primele senzatii gustand 'ceva'?, cand? ori in ce context? sau care a fost locul?

E important sa faceti exercitiul acesta, adresandu-ma in special domnilor. Veti avea numai de castigat daca ii veti putea spune doamnei cand ati sarutat-o intaiasi oara, unde, ce parfum avea si mai ales ... ce gust minunat, imposibil de a fi uitat.

Nu e in intentia mea sa va plicisesc cu marturisiri personale despre momente precum cel in care am memorat pentru prima data gustul laptelui, sau al ceaiului, sau al marului ras amestecat cu un biscuite. Oricum, intre noi fie marturisirea: habar nu am.
Insa, pot sa jur cu mana pe inima ca imi amintesc primul colt de paine rupt dupa exemplul si la indemnul bunicului meu. Pana si grimasa satisfactiei de pe chipul lui sunt aproape sigur ca am imitat-o. Iar de atunci, daca imi cereti parerea .... nimic nu e mai gustos decat coltul rupt dintr-o paine proaspat scosa din vatra. Si marturisirea asta ma defineste, tine de isoria mea personala, deci de latura intima a identitatii mele.
La fel si cu restul optiunilor mele culinare: in unele o regasesc pe mama, in altele pe bunica ... in mai toate pe cineva din grupul meu de apartenenta. De unde concluzia ca a mananca tine de obiceiul celor care m-au initiat in gustul supravietuirii prin Gust. Deci al apartenentei la Gust.

In final, va marturisesc ca ma uit adesea in ochii sotiei mele cu un soi de auto-victimizare: pentru ca a renunta la portia de cartofi prajiti, la painea cu miere, la tarta cu mar este cu certitudine un exercitiu culinar de renuntare la sine, deci la gust ....

Sa ne fie de bine disociind gustul!